Filarmonica de Stat Iasi
Din culise
Ce mai fac artiştii noştri în timpul liber… (partea întâi)
În luna februarie anul acesta, Filarmonica a primit vizita unor cineaşti români şi francezi, în vederea organizării unei selecţii (casting!) pentru distribuţia viitorului film al regizorului româno-francez Radu Mihăileanu, intitulat „Concertul”.
Pentru iubitorii de film, numele lui Radu Mihăileanu este deja cunoscut din Train de vie (Trenul vieţii). Reamintim totuşi câteva date din activitatea artistului:
Radu Mihăileanu este singurul regizor român care a fost distins cu Premiul César, pentru scenariul filmului Trăieşte!, în 2006. De numele său se leagă alte peste 20 de premii internaţionale cu filmele Trăieşte! (2005) (între care trei la festivalul de la Berlin), Trenul vieţii (1998) şi A trăda (1992). Recent, regizorul român a fost promovat în grad de înalt ofiţer şi Cavaler al Artelor şi Literelor de către ministrul francez al Culturii, Christine Albanel, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Paris.
Născut la 23 aprilie 1958, la Bucureşti, Radu Mihăileanu este fiul unui jurnalist evreu, care, după ce a evadat din lagărul de concentrare unde fusese deportat de nazişti, şi-a schimbat identitatea. Sub noul nume, de Ion Mihăileanu, el va scrie scenariul primului film al lui Lucian Pintilie: Duminică la ora şase, din 1965.
Radu Mihăileanu a părăsit România în 1980, îndreptându-se către Israel, pentru ca ulterior să se stabilească în Franţa. Educat la Institutul de Înalte Studii Cinematografice (IDHEC), el lucrează, în anii '80, ca monteur, apoi ca asistent de regie, mai ales alături de Marco Ferreri (I love you, 1985, şi Y'a bon les blancs, 1987), timp în care semnează şi câteva filme de scurtmetraj.
Cu scenariul Le Concert, având drept producător român Castel Film, Mihăileanu a câştigat 1,6 milioane de lei la concursul de scenarii, cea mai mare sumă acordată de Centrul Naţional al Cinematografiei în acest an.
Acţiunea filmului Le Concert se petrece în Rusia şi la Paris. Câţiva ruşi se dau drept muzicieni de la Balşoi Teatr (de unde fuseseră daţi afară cu 30 de ani în urmă) şi pun la cale un concert de proporţii la Paris. Între timp, fiecare dintre ei îşi câştiga traiul cum putea: unul ca şofer de taxi, altul compunea muzică pentru filme porno, alta era femeie de serviciu ş.a.m.d. Cei mai mulţi îşi vânduseră instrumentele.
La Paris, ei urmează să cânte în faţa cremei politicienilor francezi şi a celor mai mari muzicieni de pe malurile Senei. Ruşii reuşesc să dea complet Parisul peste cap, şocându-i pe parizieni cu obiceiurile lor. Mihăileanu vrea sa atace în filmul său şi ciocnirea dintre două civilizaţii, dintre estul „barbar” şi oraşul „luminilor”, el recunoscând că în acest „conflict” ţine partea „barbarilor”, mai nebuni, mai săraci, dar mult mai liberi în spirit şi mai umani.
Cei nouă instrumentişti-actori aleşi de la Filarmonica din Iaşi au fost:
Romeo Ciocârlan, violist „în viaţă” – déménageur în film.
Florian Budeanu, clarinet – producător de filme porno.
Marcian David, violonist, concert-maestru – muzicant de cantină.
Constantin Grigore, violoncel – şef de sindicat
Ion Guşă, fagot – vânzător de legume şi zarzavaturi.
Adriana Marinca, vioară – muzicantă în cimitir.
Aurel Oroşanu, oboi – vânzător de samovare.
Ecaterina Tudorache, flaut – femeie de serviciu la Muzeul de Ştiinţe Naturale.
Romeo Bălan, violoncel – figurant.
Redăm în cele ce urmează câteva instantanee fotografice, însoţite de impresii ale muzicienilor din orchestra Filarmonicii ieşene, participanţi la filmări. Din motive de spaţiu, vom împărţi textul în episoade.
Romeo Ciocârlan, violist:
„Am avut un rol extraordinar. La început când mi s-a spus – Sunteţi déménageur – n-am ştiut să-mi traduc ce înseamnă asta. Într-o zi m-am dus până la Bacău şi pe şosea m-a depăşit o maşină pe care scria mare: „déménageur”. De-atunci am aflat că ăsta e unul care cară mobilă, ajută la mutat. Oricum, eu am dat o nouă semnificaţie meseriei, aceea de déménageur alto !!!
La prima filmare, la Bucureşti, undeva în spatele Palatului de Justiţie, au organizat un catering pentru actori şi în curtea interioară au pus diverse plăcuţe în ruseşte: pâine, alimentară, farmacie, totul să pară că se filmează în Rusia (acţiunea se petrece în perioada actuală).
O casă mai veche, mai ponosită, din care eu cu Bogdan Antoane [cornist la Opera din Iaşi, a.n.] şi cu un actor de la Botoşani, George Frunză trebuia să cărăm mobilă. Oamenii stăteau pe la blocuri, curioşi să vadă ce se întâmplă. Intru în curtea aia şi dau peste un câine. Eu care mă pricep la câini, imediat cu el, l-am potolit, s-a liniştit. În timp ce ei pregăteau momentul de filmare, cu lumini, cu maşini, platoul, scena – asta era pe la 3 după-amiaza – apare o doamnă mai curioasă şi mă întreabă pe mine ca şi cum aş fi fost de-al casei: Doamna Fiscutescu este acasă? - Nu, nu este – îi răspund. De fapt nu am venit să vorbesc cu doamna, am adus de mâncare câinelui. Eu nu ştiam cum s-o fac să plece mai repede, că trebuia să-mi intru în rol. Îi zic să-mi dea mie mâncarea câinelui, că i-o dau eu. Şi aşa m-am împrietenit cu el. Imediat după aceea, regizorul secund zice: gata, pregătiţi-vă, că începem să filmăm. Doi ieşeau cu o canapea; eu trebuia să ies pentru că tocmai atunci sosea o salvare rusească originală, de-aia veche, hodorogită, din care cobora un impresar şi dirijorul. Fostul violoncelist era acum şofer pe salvare. Şi noi ne regăsim, ne pupăm… Ieşim să repetăm, dar câinele se ţinea tot timpul după mine. Nu ne lăsa deloc. Acum eram prietenul lui. Au improvizat şi m-au filmat împreună cu el. Nu ştiu cum o să se lege în film sau dacă or să lase scena cu câinele.
Mai târziu, eu apar cu viola şi interpretez un moment dintr-o lucrare a lui Ceaikovski, care de fapt e scrisă pentru vioară – o serenadă. Nu ştiu de ce mi-au dat-o mie la violă. M-am chinuit destul de mult, pentru că mi-am zis că dacă se uită un profesionist, să cânt ca la vioară. Acesta a fost unul din momentele drăguţe al acestui film.
Tot la filmarea asta s-a întâmplat şi istoria cu bodyguardul, în aceeaşi zi, când am ajuns la campingul organizat pentru noi, actorii. (Nu-ţi spun că am avut rulotă pe care scria „déménageur”!) Am intrat înăuntru, m-am schimbat. Acolo aveam fructe, apă minerală, pat, televizor, aer condiţionat, grup sanitar…ca un boier! Tot în campingul ăsta exista rulotă pentru machiaj, pentru costumaţie, alta pentru perucherie, freză şi barbă. Pentru ţinuta déménageur mi-au dat nişte pantaloni prin care bătea vântul şi mă trăgea curentul. Asta s-a petrecut în iunie. A fost prima filmare pe care am avut-o. Am mai avut nişte încălţări pe care au dat o groază de bani, nişte adidaşi. Mergea o cabinieră după mine şi-mi dădea cu un burete cu praf, să pară că-s mai prăfuit. Adidaşii ăia pe care au dat milioane de lei, au fost ca un laitmotiv al filmului. La Paris, când intram în scenă, toţi în frac, şi ne numărau ca pe nişte oi (pentru că noi întârziam, iar dirijorul era emoţionat că nu se adună orchestra), eu apar tot cu adidaşii ăştia şi cu viola. Ei filmau în mod special adidaşii. Când ieşeam afară, în pauză, la o ţigară, toţi se uitau la mine încremeniţi, pentru că eram atâta de elegant, în schimb tot cu adidaşii ăia.
La Bucureşti, am coborât din rulotă, era un loc unde se serveau cafele, prânzul, şi în altul unde se fuma. Vine un domn la mine, foarte elegant – un bărbat imens, să fi avut peste doi metri şi vreo 150 kg – mă prinde după umeri (eu mă pierdeam în braţele lui) şi-mi zice: Veniţi cu mine, că vreau să discut cu Dvs. Am apreciat în mod special amabilitatea lui, pentru că la ce-a gândit el putea să-mi tragă un şut şi să-mi spună marş afară! M-a luat, m-a dus până la marginea campingului şi mi-a spus: Ştiţi, aicea se filmează, n-aveţi ce căuta. Aici sunt actori. Atunci mi-am dat seama. I-am spus că face o confuzie, că fac parte din echipa de actori. De-atunci, de fiecare dată când îl întâlneam îşi punea mâinile la ochi, ruşinat şi-şi cerea scuze pentru situaţia în care s-a aflat.
– Cum a început totul?
R. Ciocârlan: Iniţial, direcţiunea ne-a anunţat pe scenă, pe toată lumea: Sunteţi de acord să participaţi în luna mai, la câteva filmări şi înregistrări la Bucureşti? Plecaţi sâmbătă şi duminică. Atunci era vorba de toată orchestra. Înregistrarea până la urmă a făcut-o orchestra din Ploieşti. În schimb ei au venit cu ideea să aleagă din colectivul nostru câţiva care să facă parte din viitoarea orchestră de la Paris. În total am fost 9 din Filarmonică.
– Aţi fost actori în roluri secundare…
R. Ciocârlan: La Bucureşti, la Arenele Romane începeau filmările la 7 seara, după 2 ore de repetiţii ne duceam la o gustare. Eram la fel de ponosit şi prăfuit şi din nou un bodyguard nu mă lăsa să-mi iau mâncarea şi mi-a zis: Dvs. aveţi mâncarea în altă parte. Am aşteptat să plece şi mi-am luat mâncarea. A doua zi, din nou mă opreşte: V-am spus şi aseară, aicea este pentru actori. Noroc că era regizorul secund acolo, care mi-a sărit în apărare: Dumnealui este actor (am apreciat în mod deosebit, la întreaga echipă, maniera elegantă, deosebit de civilizată, de a ni se adresa). După asta, omul a devenit foarte amabil şi chiar mă îndruma: Pe aici, domnule actor.
– Selecţia a fost în luna februarie, pe scenă, într-o duminică. În ce-a constat şi cine a fost de faţă?
R. Ciocârlan: Castel film a organizat castingul. Prima selecţie a fost pe bază de imagine. Prima dată am fost vreo 200 de oameni – de la noi, de la Operă. Ne prezentam, spuneam cine suntem, ce funcţie ocupăm în orchestră şi ne fotografiau. Din ăştia, am rămas vreo 40.
– Când a fost a doua selecţie ?
R. Ciocârlan: Prin martie. A doua oară trebuia să cântăm ceva cu instrumentul. M-au întrebat dacă ştiu ruseşte. Ştiu să citesc, dar când mi-au dat un text am zis că nu pot dacă nu ştiu despre ce e vorba. Mi-au cerut apoi să mimez ce am cântat şi atunci m-am desfăşurat, am improvizat. La această a doua selecţie au venit regizorul secund de la firma Trésor din Paris şi Iulian, reprezentantul Castel Film.
– Ce figuri cunoscute au mai fost din România?
R. Ciocârlan: Vlad Ivanov, „doctorul” din 432… Mai era un actor de la Bucureşti, nu ştiu cum îl cheamă [Ioan Sapdaru?]. De asemenea „domnul Caliu”, care în film este concert-maestrul orchestrei. În „viaţă” el este şeful lăutarilor din Clejani. E un tip uns cu toate alifiile. Un tip extraordinar! Vorbeşte o franceză…vai de mine! În primul rând el are impresar, n-a acceptat condiţiile cum am făcut noi. Impresarul s-a dus şi a negociat onorariul lui. Spunea că are concerte în toată lumea, în America în mod special.
– Ce roluri aţi avut?
- Cei 2 demenajeuri: eu şi Bogdan Antoane [cornist], Aurel Oroşanu [oboi] – vânzător de samovare, Puiu Guşă [fagot] vânzător de legume, Marcian David şi Carmen Oprea [violonişti] – muzicanţi într-o cantină, Adriana Marinca [vioară] cânta la înmormântări. Rolul cel mai simpatic îl avea Cati [Ecaterina Tudorache, flaut], care era femeie de serviciu la Muzeul de Ştiinţe Naturale şi apărea de după un schelet de mamut cu mopul şi pe urmă cu flautul. Foarte simpatic era şi Florin Budeanu [clarinet], căruia i-au pus o coadă – tot timpul pierdea câte vreo oră la peruchier ca să-i lipească coada. El se ocupa cu casete porno. Romică Bălan făcea doar figuraţie.
La Bucureşti s-a filmat la Palatul de Justiţie, 5 zile la Arenele Romane şi 2 zile la Aeroportul Otopeni. Acolo au amenajat un spaţiu să pară ca la aeroportul din Moscova. Treceam prin furcile caudine ale punctului vamal. Caliu împărţea paşapoarte false şi lipea ştampila. Simpatic a fost când au adus o şatră întreagă de ţigani, cu puradei şi un câine – l-au chinuit pe săracul animal toată ziua, un amărăştean, şi-avea un lanţ gros! Ei stăteau pe jos şi urmăreau acţiunea şi, partea simpatică a fost că le-au adus pepeni verzi, harbuji, la toată şatra, dar le-au spus: Nu mâncaţi harbujii că-s de decor, iar puradeii salivau şi nu se puteau abţine şi mai trăgeau câte o îmbucătură. Şi tot aşa, mai trebuiau să aducă încă un harbuz…
În iunie am fost la Moscova. Îmi doream demult să merg la Moscova, pentru că mai fusesem o dată în ’70 şi am rămas cu o imagine deplorabilă, dezastruoasă. Acum ne-am plimbat extraordinar de mult pe jos. A doua zi am filmat în Piaţa Roşie şi, deşi era vară, era un frig şi un curent teribil. Noi aveam nişte paltoane ponosite pe noi…
La Paris am filmat diferit. Eu am fost de 4 sau 5 ori. De 2 ori am filmat câte o zi. Iar pe 24 august am făcut ultima filmare, unde căram nişte mobilă în piaţă şi atunci s-au terminat filmările de tot. În total am avut 20 de zile de filmare.
– De ce l-au legat pe Ivanov pe scenă?
R. Ciocârlan: Ivanov joacă rolul unui mare magnat rus, care, printre altele, se dă că ştie să cânte la violoncel. El plăteşte deplasarea orchestrei la Paris cu condiţia să cânte şi el în orchestră. Când se pune la violoncel, se constată că e un dezastru şi ca să nu strice filmarea îl leagă.
– Ce fel de om e Radu Mihăileanu?
R. Ciocârlan: Tot timpul i-am zis: Radule, vezi ce faci că eu mi-am pregătit speech-ul pentru Cannes! Şi mă gândeam să spun că dacă în lume există dirijori, deranjeuri şi maeştri, Radu Mihăileanu face parte din clasa maeştrilor – este extrem de priceput în organizarea maselor. Asta am apreciat, că oricât de multe duble am tras şi oricât de mult am filmat – pentru că uneori nu ieşea – nu l-am văzut să se enerveze. Tot timpul se adresa cu eleganţă, cu amabilitate.
Am apreciat calitatea umană, dar şi calitatea artistică, care în final cred că va fi deosebită.
(după un interviu realizat în 14 noiembrie 2008)
